Jurnalul unui calator...

Punem pret pe lucruri si pe dovezi... uitam ca dovada este iubirea omului de langa noi, atentia lui, iubirea lui si doar simpla prezenta. Il pierdem in sirul gandurilor si astfel ne pierdem pe noi..

" Ma indoiesc ca minciuna poate fi un adevar, ca stelele sunt de foc iar soarele se misca
dar nu ma indoiesc legat de dragostea ce ti o port... "

Nici o sticla de vin nu ma satura si nu ma satisface la fel cum o faci tu atunci cand ma saruti, iubesc acel sarut si momentul pe care il savuram impreuna , ma simt cu tine dar in acelasi timp departe de tot ce ne inconjoara.

Este o stare familiara..  o enigma al carui raspuns nu il stiu, ma indoiesc de a sa durata.... stiind ca intr-o zi am sa ma scurg...
Nu vreau sa stiu sfarsitul si nici cuprinsul, vreau acest moment sa'l traiesc din plin caci nu il regret.

Ce se intampla daca ne lasam prada iubirii ? daca acceptam spinii pana ajungem la petale? Care este cea mai mare teama? sa iubesti? sau sa nu iubesti deloc ?!!
ce se intampla daca ies din zona mea de confort, sa ma daruiesc unei fiinte? poate fi ceva mai frumos decat un basm pe care il stiam cu totii atunci cand eram doar niste copii ?

Este o iluzie asteptarile noastre, intotdeauna va fi iluzia ce mai mare sa ne asteptam la un viitor "creat" de noi, sa iubesti nestiind ca esti iubit, este cu adevarat o iubire adevarata.
De ce sa adopt ceva impus de afara precum valentine's day? cand ma pot darui in fiecare zi fara sa am un motiv persoanei cu care sunt ?
Poate povestea in sine nu i perfecta, poate ne purtam prosteste ca niste copii si pierdem ratiunea, dar de cand iubirea e rationala?